marți, 28 iulie 2015

Teribilul experiment „Monster Study”

Teribilul experiment „Monster Study” 

de care prea putini oameni au auzit. 

Crude experimente pe copii.


Așa-numitul „Monster study” sau „experimentul Monstrul”, a fost unul din acele acte de neînțeles în cercetarea umană. 
Un exemplu care ne arata ca oamenii sunt uneori lipsiti de etică și logic, dezastre facute spre ” binele științei și setei de cunoaștere „...

Ce sa întâmplat în Iowa , la începutul anului 1939, s-ar fi trecut neobservat, dacă subiectele acestui studiu ar fi fost adulți. 
Voluntari simpli oferiti să experimente idei nefondate. 
Dar nu a fost așa, experimentul monstru a avut ca protagonisti copii intre 5 si 15 ani.



Un studiu fără etică sau logică
 „Experiment Monstru”

Europa tremura la inceputul unui posibil razboi, un razboi care va afecta SUA cativa ani mai tarziu.
Dar in perioada de care vorbim, inceputul anilor 1939, in SUA era liniste, si nu era nimic, absolut nimic, care ar fi putut justifica ceea ce a fost facut la Universitatea din Lowa
O pofta a curiozitatii umane.

În vara anului 1954, psihologul Muzafer Sherif a vrut să vadă dacă două grupuri care trăiesc în sălbăticie vor învăţa să se urască. 
Aşa a început experimentul Robbers Cave
Un grup de 11 elevi a fost condus la tabara de vară Robbers Cave State Park în Oklahoma
Tinerii erau nerăbdători pentru că îi aşteptau trei săptămâni de distracţie, drumeţii, pescuit şi înot. 
Habar nu aveau că părinţii lor semnaseră pentru experiment şi că în locul în care vor fi cazaţi va mai exista un alt grup. 
Grupurile şi-au ales lideri, steaguri. 
Însă pentru a-i instiga la ură, organizatorii experimentului au organizat jocuri în care le promiteau trofee. 
În mai puţin de trei săptămâni copii deveniseră agresivi!.

David Reimer s-a născut în Winnipeg în 1965, având un frate geamăn. 
Când David a împlinit 8 luni părinţii l-au dus la medic pentru o circumcizie. 
Din păcate, medicul a ales un termocauter electric în loc de bisturiu. 
În urma unui accident penisul lui David a fost ars. 
Părinţii s-au dus la psihologul John Money care i-a sfătuit să-i facă copilului schimbare de sex şi să-l crească ca pe o fată. 
Ce nu au ştiut părinţii era că medicul urmărea un experiment. David nu s-a purtat niciodată ca o fată. 
Ura rochiile, iar la şcoală devenise bătaia de joc a colegilor pentru că vorbea ca un băiat. 
Medicul a continuat să-i încurajeze pe părinţi şi să publice studii. Până când totul s-a aflat. 
David s-a sinucis.


Profesorul Wendell Johnson, director al „Studiu Monster”

Wendell Johnson, patolog la University of Iowa, s-a trezit într-o bună(?) dimineaţă a anului 1939 cu o idee fixă în cap, mai precis teoria diagnosogeniei, ce sugera că reacţiile negative la tulburările normale de vorbire favorizează apariţia bâlbâielii. 
A stat el şi s-a gândit la teoria asta până l-a apucat durerea de cap şi i-a venit o idee şi mai şi. 
Ce-ar fi să încerce să „fabrice” bâlbâiţi?

Aşa că şi-a suflecat dom’ profesor mânecile halatului, şi-a luat o doctorandă pe nume Mary Tudor drept asistentă şi a purces la treabă. 
Însă, când era cât pe ce să se apuce de experimentat a constatat că-i lipseşte un element oarecum esenţial pentru reuşita proiectului: subiecţii.

S-a gândit el săracu’ să experimenteze pe maimuţe dar, fiindcă acestea au refuzat cu obstinaţie să vorbească, a fost nevoit să recurgă la soluţia finală ultima soluţie: testarea pe oameni. 
Cum nu prea-i dădea ghes inima să folosească voluntari adulţi (se ştie că ăştia se enervează repede şi-ţi bagă eprubeta în ochi când sunt abuzaţi), şi-a făcut rost de niscaiva copii, mai precis 22 de orfani de la o instituţie specializată din Davenport, Iowa.

Experimentul monstru În anii 30, balbaitul esta considerata o afectiune genetica. 
Adica, fiind cauzata de factori genetici, oamenii de stiinta credeau ca nu exista un remediu si ca, de asemenea, cautarea unuia era un proces inutil.
Wendell Johnson credea ca teoriile curente sunt gresite si, pentru a demonstra asta, a efectuat un experiment care a fost denumit ulterior „Experimentul monstru”.

În cadrul acestui experiment, douazeci si doi de copiii orfani, zece dintre ei balbaiti, au fost impartiti in doua grupuri. 
Ambele grupuri lucrau cu cate un logoped, diferenta constand in faptul ca, unul dintre logopezi lauda orice progres al copiilor, indiferent de cat de nesemnificativ era, in timp ce al doilea era necrutator si nu ierta nicio greseala. 
Rezultatele au fost dramatice si, in mod evident, sanatatea psihica a grupului condus de logopedul „negativ” a fost afectata. 
Starea celor care prezentau probleme de vorbire si inainte de experiment s-a inrautatit, iar cei care nu prezentau vreo patologie in vorbire au inceput sa aiba probleme dupa studiu. 
Cand si-au dat seama de efectele experimentului, cercetatorii implicati in efectuarea lui au incercat sa repare daunele facute, insa fara niciun succes,copiii au fost distrusi psihic pe viata.

Rezultatele experimentului nu au fost niciodată publicate, iar cei douazeci si doi de copii au aflat ca au fost implicati intr-un experiment abia şaizeci de ani mai tarziu, când un ziar a dezvăluit întreaga operatiune.

Dr. William C. Black infectează un bebelus de 12 luni cu herpes, ca parte dintr-un experiment medical. 
La vremea respectiva, editorul Jurnalului de Medicina Experimentala, Francis Payton Rous, numeste acest fapt „un abuz de putere, o incalcare a drepturilor individului, si fara nici o scuza datorita faptului ca boala ce urma avea implicatii pentru stiinta”. Un articol dintr-un numar al Arhivelor de Pediatrie din 1941 descrie studii medicale asupra severei boli de gingii Angina lui Vincent, in care doctorii transmit boala de la copii bolnavi la cei sanatosi prin perii dentare (Goliszek).


Ceva nejustificat și, desigur, greu de uitat.

Lotul de 22 de „subiecţi” a fost împărţit în trei grupuri:
* 6 copii cu exprimare fluentă urmau să fie supuşi unui flux constant de critici şi evaluări negative asupra modului lor de a vorbi.
* 5 copii cu tulburări de vorbire (diagnostic stabilit în urma unei evaluări sumare) care urmau să fie supuşi aceluiaşi tratament.
* 11 copii cu sau fără tulburări de vorbire care vor fi trataţi normal şi vor îndeplini rolul de grup de control.

Patru luni mai târziu studiul se încheia cu un aparent triumf, toţi copii din primul şi al doilea grup fiind diagnosticaţi cu bâlbâială persistentă. 
Majoritatea specialiştilor în patologia vorbirii din acea vreme au îmbrăţişat cu căldură rezultatele comunicate de Johnson fără să-şi pună prea multe întrebări, fără a se gândi că un copil abuzat verbal poate dezvolta stări de anxietate care duc la o exprimare ezitantă.

Abia în 2001, după ce relatări despre acest experiment au ajuns în presă şi în atenţia opiniei publice, profesorii Nicoline Ambrose şi Ehud Yairi de la University of Illinois au publicat o lucrare în care discreditau studiul din 1939, dezvăluind abordări greşite în generarea şi colectarea datelor precum şi faptul că deşi unii dintre „subiecţi” au rămas cu sechele psihologice, nici măcar unul dintre aceştia nu poate fi dignosticat cu bâlbâială persistentă.

Impresia mea este că experimentul a fost complet inutil şi totul ar fi putut fi rezolvat printr-o metodă mult mai la îndemână. 
Ar fi fost de ajuns ca dom’ profesor Johnson să se prezinte la un centru de recrutare şi, odată ajuns în tabăra de antrenament, să-l ia peste picior pe sergentul instructor. 
Două săptămâni mai târziu, când sergentul s-ar fi oprit din zbierat, întreaga comunitate ştiinţifică ar fi putut constata cum a dat-o dom’ doctor în bâlbâială.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu